Beau Cateodata | De-aia Mai

„De-aia mai beau câteodată,” își spunea el în gând, în timp ce dopul de plută părăsea gâtul sticlei cu un sunet sec, aproape ca o eliberare.

Pe măsură ce fundul paharului se apropia, lumea devenea mai rotundă, marginile tăioase ale problemelor se toceau. Nu mai era managerul stresat, tatăl absent sau soțul prea obosit. Era doar un om care își recâștiga dreptul la liniște. De-aia mai beau cateodata

Acum, la cincizeci de ani, Andrei înțelegea perfect. Paharul din fața lui nu era o fugă, ci o ancoră. Îl ajuta să ignore notificările telefonului care vibra pe noptieră și să se concentreze pe gustul de mure sălbatice și pe amintirea unei veri de demult, când singura lui grijă era cât de rece e apa gârlei. „De-aia mai beau câteodată,” își spunea el în

A pus paharul gol pe masă, a stins lumina și a rămas câteva secunde privind reflexia lunii în sticlă. De-aia mai bea el câteodată: nu ca să uite cine este, ci ca să-și amintească cine a fost înainte ca lumea să-l învețe să fie ocupat. Era doar un om care își recâștiga dreptul la liniște

Își aminti de bunicul său, un om care mirosea mereu a pământ reavăn și a tutun ieftin. Bătrânul stătea mereu pe prispă, cu o cană de tablă plină cu vin rece de tăpșan, privind spre dealuri. Când Andrei, copil fiind, îl întreba de ce nu merge la culcare, bunicul îi răspundea cu un zâmbet șiret: „Andrule, vinul ăsta nu e pentru sete. E ca să poți sta de vorbă cu tine fără să te cerți.”